|
argatu
Membru nou
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 8
|
|
Probleme psihologice ale instituţiei sanitare
Trecută mult timp în penumbră,problematica psihologică ridicată de instituţiile sanitare a început să preocupe tot mai mult în ultima vreme pe cercetătorii şi specialiştii preocupaţi de organizarea sanitară şi am putea spune,în mod deosebit pe aceia preocupaţi în mod special de problematicile legate de psihologia medicală.Acesta este şi motivul pentru care în ultimul timp,în acest domeniu, a avut loc o serie de luări de poziţie şi s-au manifestat o serie de tendinţe care au dus la şubrezirea unor concepţii vechi privind organizatea instituţiilor spitaliceşti.Acest lucru a fost în mod deosebit de pregnant,mai ales în domeniul asistenţei bolnavilor cronici şi în mod deosebit a spitalelor de psihiatrie,domeniu care,în opinia unanimă a cercetătorilor,este realmente mult rămasă în urmă,mai ales în ţara noastră.
Pe bună dreptate Tenon spunea că spitalul este o creaţie artificială destinată unei acţiuni curative,un mediu nenatural dar care îndeplineşte un rol important de protecţie (a bolnavului,dar mai ales a societăţii).
Adevăraul mediu natural pentru tratarea unei boli,subliniază Foucault ar fi cadrul vieţii socio-familiale,în care individul trăieşte.
ÃŽn cadrul mediului artificial al spitalului şi mai ales atunci când bolnavii sunt nevoiţi a sta un timp îndelungat,apar o serie de complicaţii artificiale.
Instituţia de îngrijire poate fi privită fie într-o viziune restrictivă,fie în una extensivă.Viziunea restrictivă realizează instituţia de îngrijire,ca având loc într-o incintă construită,în care îşi duce activitatea o echipă de îngrijire. Viziunea extensivă constituie o adevărată evoluţie care dă posibilitatea unei largi extensiuni,până la formarea de adevărate grupe autonome,la extinderea vocaţiei terapeutice dincolo de limitele spitalului,la nivelul comunitătţii.
Este vorba în acest sens de a vorbi de limitele "puterii medicale",care ca orice putere poate lua aspecte dictatoriale,medicul putând abuza de poziţia sa pentru a "supune bolnavul",până la radicalizarea ei după formula "stăpân-sclav".
Este vorba şi de dreptul unor specialişti de a trata bolnavi şi chiar de demedicalizarea unor aspecte,de trecerea tratării unor suferinţe pe seama comunităţii (bătrânii).Domeniul psihologiei legate de instituţiile sanitare este încă un domeniu al luptei dintre vechile şi noile mentalităţi din acest domeniu.
Aşa cum am mai arătat,ca instituţie spitalul este o creaţie artificială,un mediu nenaturale pentru a proteja bolnavii,adevăratul mediu social fiind constituit de comunitatea în care trăieşte individul.La început spitalele erau locuri în care din caritate erau adunaţi săracii,oamenii fără mijloace materiale (ospitalizare) şi în care medicii,tot pe bază de caritate sau pentru cercetare petreceau un timp scurt pentru tratarea acestor indivizi.Din punct de vedere material spitalele erau în grija unor societăţi caritabile.Mult mai târziu spitalul a devenit centrul de greutate al tratării bolnavilor,mai ales după complicarea mijloacelor tehnice şi a celor terapeutice.
ÃŽn familie bolnavul se află în mediul său natural,are confortul său obişnuit, motiv pentru care forţele regeneratoare ale naturii acţionează din plin.Două elemente sunt implicate în vindecare bolnavilor:principiul naturii vindecătoare şi principiul implicării forţelor psihice,despre care am amintit anterior şi care găsesc cel mai proprice teren în familie şi nu în spital.
Spitalul s-a impus până la urmă din cauza mijloacelor tehnice tot mai scumpe şi mai sofisticate,dar şi pentru a proteja societatea de periculozitatea unor boli sau de a proteja bolnavii de practica unor ignoranţi.
Cel puţin în spitalizările de lungă durată apar fenomene negative cum ar fi apariţia unor complicaţii psihice artificiale,fenomen cunoscut în literatură sub termenul de "ospitalism" sau de "boală a bolii" sau "nevroză instituţională". Russel,Burton,Meyrson subliniază că în spital boala capătă astfel noi simptome şi o dimensiune nouă,aşa numita nevroză instituţională.Această stare,acest fenomen care se supraadaugă bolii principale se caracterizează printr-o serie de manifestări psihopatologice ca:stare de apatie,lipsă de iniţiativă,pierderea interesului pentru lucruri şi evenimente care nu au interes personal imediat,supunere docilă,lipsa de sentimente pentru ordine,nu se mai revoltă în faţa injustiţiilor,o deteriorare a obişnuinţelor personale de toaletă,o pierdere a individualităţii şi o resemnare fatalistă (Chaigneau, Chanoit, Garrabe).Intensitatea acestor fenomene poate fi variabilă şi ea poate merge de la bolnavul aproape complet abrutizat,fără iniţiativă,la bolnavii care îşi leagă existenţe de acea instituţie şi care nu manifestă nici o schiţă de protest,până la bolnavul activ,vesel,care lucrează,profită de posibilităţile pe care le are dar nu manifestă nici o dorinţă de a părăsi spitalul.Această colaborare pasivă a bolnavului arată Russel Barton şi colab.poate fi întreruptă adesea de episoade agresive.
Aceste fenomene apar în multe sanatorii sau alte instituţii de tratament a bolnavilor cronici şi se traduc cel mai frecvent prin reclamaţii şi anchete numeroase.Poate acest lucru l-a făcut pe Racine să afirme,că cel puţin pentru spitalele de psihiatrie,"acestea şi-au pierdut de mult vocaţia terapeutică".
Apelul personalităţii umane pentru asistenţă medicală trebuie privit ca pe un act de mare importanţă şi ca pe un adevărat strigăt de ajutor,la care trebuie să se răspundă cu toată consideraţia,acesta fiind motivul pentru care deteriorarea condiţiilor psihologice din spital determină numeroase conflicte.
Actuala organizare sanitară este foarte diferenţiată şi ea cuprinde spitale pentru boli somatice (de acuţi şi cronici),spitale de psihiatrie,instituţii sanatoriale şi în ultimul timp spitalele de zi sau de noapte.Pentru ca aceste spitale să funcţioneze ele sunt încadrate cu un numeros personal.ÃŽn cadrul spitalizării vom asista la bolnavi atât la procesul de regresiune cât şi la acela de recâştigare a autonomiei şi a vindecării psihologice.Instituţia sanitară,sublşiniază Chanoit,Leroy,Sivadon trebuie să dispună de mijloace şi posibilităţi de a doza şi echilibar aceste aspecte contradictorii ale dinamicii.
ÃŽn contextul modificărilor psihologice induse de boală,spitalul trebuie să îndeplinească câteva condiţii esenţiale:
-Să fie securizant,să evoce relaţii materne (căldură sufletească,securitate, alimentaţie etc);
-Să asigure un grad suficient de comunicare interumană;
Toate acestea necesită asigurarea a ceea ce se numeşte "atmosfera psihologică" a spitalului şi care implică cel puţin 2 condiţii:
1.Absenţa standardizării şi birocratizării vieţii de spital,cu evitarea unor condiţii exagerate de disciplină;
2.Absenţa unui sistem de "represiune organizată" prin evidenţierea prea pregnantă a ierarhiei şi regulamentului restrictiv;
Necesitatea "atmosferei psihoterapeutice" în spital este necesară mai ales dacă psihoterapia şi comportamentul psihologic devine o problemă serioasă pentru acea instituţie.Această atmosferă se creiază cu grijă şi se menţine ca o tradiţie,deoarece numai în acest context măsurile luate au credibilitate. Anxietatea va fi mai uşor depăşită dacă bolnavii nou veniţi în cadrul acestei atmosfere psihoterapeutice existente se vor putea integra mai uşor scopurilor şi normelor instituţiei.
ÃŽn anii recenţi numeroşi cercetători au subliniat importanţa mdiului social şi cultural în cadrul spitalelor de boli cromice şi influenţa lor asupra bolnavilor.Freedman subliniază că aceste conflicte caracteristice mediului social pe care spitalul îl serveşte,sunt uşor de sesizat în sistemul social al personalului spitalicesc (diviziunea în "caste",ierarhie,disciplină aproape militară,tendinţa de a frustra pacientul de identitatea sa anterioară .
Psihologia dinamicii mişcării bolnavilor în spital.Tehnica primirii are o importanţă deosebită,printre problemele psihologice legate de spital.
Admiterea în spital este adesea un fapt crucial în relaţiile dintre individ şi instituţia sanitară.Acest lucru presupune,cum lesne este de înţeles,numeroase situaţii psihologice.Primele impresii în spital sunt cele mai importante.Există o serie de percepte care influenţează pozitiv modul în care psihologic vorbind pacienţii acceptă spitalizarea:
-perspectiva unei şederi cât mai curte;
-distanţa mică de la locul de muncă sau domiciliu;
-posibilitatea după internare de a ţine legătura cu familia sau prietenii;
-ambianţa de spital care trebuie să se orienteze în sens terapeutic;
Foarte important pentru influenţa psihologică pozitivă şi drept consecinţă a acceptării mai uşoare a spitalizării este faptul de a nu priva bolnavul de o serie de mici obiecte care să-l identifice.ÃŽn acest cadru intră permisiunea care trebuie să se dea bolnavului de a-şi păstra un anumit număr de obiecte personale,lucru care favorizează o adaptare mai bună la condiţiile de spital.
Sivadon subliniază din acest punct de vedere necesitatea de a permite bolnavului să păstreze cel puţin trei categorii de obiecte pe care el le denumeşte,în mod sugestiv,proteze personale:
1.obiecte care favorizează identitatea;
2.obiecte care favoriizează inserţia în spaţiu şi timp (ceas,agendă etc);
3.obiecte care evocă relaţii securizante (fotografii,scrisori,simboluri etc);
Pacientul îşi poate de asemenea marca spaţiul său prin alte câteva obiecte personale.O atitudine asemănătoare trebuie luată în ceea ce privesc vizitele sau corespondenţa.
Bolnavul,indiferent de afecţiunea de care sufere vine în spital într-o stare de anxietate,motiv pentru care îi este totuşi necesară un efort de acomodare. De aceia este foarte important modul în care personalul sanitar realizează această primire.Astfel,în acest sens se recomandă ca personalul să fie deosebit de sociabil,să manifeste lipsă de etichetă şi să permită bolnavului o serie de comodităţi su libertăţi de mişcare.
Adaptarea la spital are atât aspecte biologice ,cât şi psihologice. Există, subliniază Sivadon,o adaptare primară care corespunde adaptării imediate şi o adaptare secundară de durată dar mult mai profundă şi care permite a se obţine starea de destindere.
ÃŽn general în primele etape de primire bolnavii vin în contact cu infirmierele şi surorile.Pacientul trebuie ajuat să se aclimatizeze cu noul cadru,trebuie să i se creeze o atmosferă de securitate.ÃŽn general prsonalul care lucrează la primirea bolnavilor trebuie să manifeste multă seriozitate,munca lor fiind deosebit de importantă.Persoanele care efectuiază recepţia bolnavilor trebuie să fie calme,optimiste,să maifeste interes faţă de problemele bolnavilor şi să facă chiar mici servicii bolnavilor,atunci când este necesar.
ÃŽn unele instituţii,bolnavii care stau mai mult timp pot organiza ei însăşi un comitet de primire,format din pacienţii care doresc acest lucru iar în alte situaţii se pot face chiar şedinţe colective de primire (Sivadon).
Impotranţa psihologică a mediului de spital aşa cum am mai arătat este foarte mare,la aceasta concurând mai mulţi factori,inclusiv cadrul natural în care spitalul este amplasat (flora din jur,relieful etc).
Mărimea camerelor este importantă,pacienţii agreind în special camerele mai mici,de 2-3 paturi iar situaţia devine foate stânjenitoare atunci când se depăşeşte 8-10 paturi.
Culorile în care este zugrăvit spitalul,camerele bolnavilor sau camerele anexă au de asemenea imoportanţă.Astfel albastrul creiază starea de linişte, verdele lipsa de pericol.Uneori este indicată chiar o combinaţie de culori.De cele mai multe ori în spitale se foloseşte culoarea albă.Tentele clare personalizează sălile iar efectele de contrast sau policolore permit a doza stimulările colorate (Sivadon).
Alimentaţia influenţează de asemenea confortul psihic al bolnavilor.De obicei pacienţii agreează cel mai mult mâncărurile cu care sunt obişnuiţi.După Sivadon alimentaţia are următosarele aspecte psihologice şi forme:
1.Presupune relaţii importante infirmieră-pacient;
2.Presupune relaţii sociale cu alţi bolnavi;
3.Acţiunea de gustare şi degustare a alimentelor;
4.Problema regimului alimentar general;
5.Regimuri individuale în funcţie de boală;
Tradiţional,subliniază Sivadon,spitalele aveau rolul de a pune în repaos pacientul,actele terapeutice fiind pasive şi practic păstra bolnavul în stare de regresiune până la externare.Cu toate acestea în multe specialităţi s-a pus problema unor activităţi şi a reeducării funcţionale precoce (kinetoterapia, ergoterapia etc).
ÃŽn cadrul vieţii de spital se pun o serie de probleme psihologice legate de relaţiile în cadrul spitalului,precum şi relaţiile acestuia cu alte instituţii.
Raporturile personal de îngrijire,cercetare şi învăţământ.ÃŽn trecut spitalele erau rezervate numai săracilor,în rest asistenţa medicală era privată şi se efectua la domiciliul pacienţilor.Medicii adesea,în schimbul posibilităţilor de cercetare acordau câteva ore pentru asistenţa medicală a acestor bolnavi internaţi în spital.ÃŽn prezent aspectul îngrijirii este cu totul deosebit,pondrea asistenţei medicale mutându-se în spital.
Tradiţia învăţământului la patul bolnavului este de asemenea foarte veche deşi şi aspectele acestei practici s-au schimbat mult în prezent. Astăzi, subliniază Sivadon,profesorul,la patul bolnavului,poate învăţa pe alţii numai după exemplul său personal,discuţiile şi comentariile trebuind să aibă loc în afara prezenţei bolnavului.Repetarea pe acelaşi bolnav al examinării cu mai mulţi studenţi nu mai este permisă.Şi prezentarea de cazuri clinice trebuie făcută cu mare rezervă şi în primul rând respectând pudoarea şi demnitatea bolnavilor.Numărul de participanţi la prezentarea de caz nu trebuie să fie de asemenea prea mare.Astăzi sunt mai degrabă agreate metodele audio-vizuale ceea ce a permis ca traumatizarea bolnavilor să nu mai fie neapărat necesară, în interesul procesului de învăţământ.Oricum,orice participare a bolnavilor în acest proces trebuie precedată de acceptarea expresă a bolnavului şi după ce acesta a fost bine pregătit din punct de vedere psihologic.
Cercetarea şi experimentarea unor medicamente sau metode,pe bolnavi, presupune o mare răspundere şi ea trebuie făcută tot cu consimţământul bolnavilor.Medicul are o răspundere totală în acest domeniu iar Sivadon subliniază că nici o experienţă nu trebuie făcută pe bolnav dacă nu are o perspectivă terapeutică.Numeroşi autori resping de asemenea experienţele pe voluntari sănătoşi.Metodele noi se experimentează pe bolnavii foarte gravi (grefele) care oricum sunt condamnaţi.
ÃŽn desfăşurarea experimentelor,personalul auxiliar sau chiar alţi bolnai pot crea probleme deosebite şi reacţii negative din partea bolnavilor.
Relaţiile personal sanitar-personal administrativ. ÃŽntre personalul medical şi cel administrativ există o serie de contradicţii din cauza specificului muncii fiecăruia.Aceste conflicte au adesea tendinţa de a se transforma în opoziţie de competenţă.
Astfel medicii consideră că totul în spital (construcţie,alimentaţie,disciplină etc) trebuiesc organizate numai în scop terapeutic şi adesea acuză de abuz personalul administrativ cînd acesta intervine.Pe de altă parte şi administraţia este presată de o serie de probleme (buget,aprovizionare,economii etc) şi se poate plânge de activitatea personalului medical.S-au propus numeroase soluţii printre care şi aceea ca un medic să preia conducerea administrativă.Şi în acest caz s-au ivit dificultăţi,în primul rând legate de orgoliul profesional al medicilor şi apoi legate de competenţa mai scăzută în problemele administrative.Sivadon propune în acest scop 2 soluţii,"o discuţie colegială şi o ierarhie funcţională".Astfel direcţia colegială ar însemna ca toate hotărârile să fie luate în colectiv iar ierrahia funcţională ar implica ca fiecare funcţie să rezulte din integrarea nivelurilor precedente.ÃŽn general la un spital de peste 300 de paturi este necesar crearea unor servicii administrative speciale.
Rolul echipei de îngrijire.Spitalul trebuie să ofere un mediu social echilibrat,deoarece numai astfel se poate asigura vindecarea pacienţilor.
Dar această noţiune atât de importantă,subliniază Sivadon,a fost mult timp necunoscută,fie neglijată în organizarea instituţională spitaliceacă.ÃŽn general organizarea spitalicească a făcut să prevaleze mai mult grija de segregare,prin izolarea bolnavilor de colectivităţile normalilor (spitale de copii,de bolnavi cronici,de bolnavi psihici etc).
Unul dintre pericolele cele mai importante,subliniază tot Sivadon,în aceste instituţii este acela al contagiunii simptomelor şi a împrumutătii de noi simptome.
Dinamica instituţiilor,subliniază Chaigneau şi colab.arată existenţa a două modalităţi care se oferă personalului:
1.Existenţa ritualurilor şi ceremonialurilor;
2.Organizarea pe principiu ierarhic;
Ritualurile sunt foarte frecvente în spital.Există astfel rapoartele de gardă, rapoartele scrise,vizita şefului,contravizita,toate tinzând să dea impresia unei realităţi publice.Există,subliniază autorul,şi alte forme de ritualuri ca,şedinţe ale medicilor cu bolnavii,inspecţii,schimburi de experienţă etc.
A doua manieră de a scăpa de ambiguitate personalul este refugiul într-un organism ierargizat,o piramidă a cărei bază este formată din masa bolnavilor.
Una dintre problemele psihologice de cea mai mare importanţă pentru viaţa de spital este aceia cunoscută sub denumirea de structura puterii în spital.Ca orice organizaţie umană,subliniază Laxenaire,spitalul funcţionează prin modalităţile decise de o putere.Această putere are trei elemete esenţiale şi complementare:
-decizia;
-mijloacele de a pune decizia în aplicare;
-controlul acţiunii;
Aşa cum este şi normal,puterea în spital este în primul rând o putere medicală.ÃŽn acest context medicul exercită anumite presiuni asupra bolnavilor impunând acestora analize,tratamente etc. Se ştie însă că orice putere tinde a fi intuitiv totalitară (după teoria arcului,care se va destinde total dacă nici o forţă nu i se va opune).Puterea medicală,subliniază Laxenaire nu face excepţie şi va viza radicalzarea relaţiei medic-pacient,în sensul hegelian a relaţiei stăpân-sclav,dacă nu va exista o contrapondere judicios plasată (cel mai tipic din acest punct de vedere este relaţia chirurg puternic-pacient adormit).
ÃŽn realitate,aşa cum subliniază numeroşi autori,puterea în spital nu aparţine total medicilor şi există numeroase limitări (mai ales administrative).
ÃŽn al doilea rând spitalul este conceput pentru bolnavi,arată Laxenaire,şi puterea ar trebui să le revină lor,dar în practică aceasta este o utopie,bolnavul poate cel mult să decidă dacă se internează sau nu.Acest lucru generează numeroase conflicte pe care medicii le rezolvă adesea prin mijloace ca: tranchilizante,relaţii paterne,anestezie etc.
O altă caracteristică a structurii puterii în spital este ierarhizarea,puterea fiind distribuită inegal între medici,structura puterii fiind,aşa cum subliniază Sivadon de aspect piramidal.Astfel şeful serviciului monopolizează totalitatea puterilor şi adeseori chiar serviciul îi poartă numele,el ia toate deciziile,este singurul interlocutor al direcţiei.ÃŽn realitate gradul de autoritate al şefului depinde şi de competenţa sa tehnică,de calităţile lui umane recunoscute şi are dificila misiune totuşi de a închega o echipă care să funcţioneze armonios. Alegându-şi colaboratorii,şeful poate uneori,fără a fi nevoit să dea explicaţii să se opună carierii altora.
După şef piramida urmează aproape o structuraă militară,puterea scăzând pe măsură ce individul se află mai în josul piramidei,iar baza o formează bolnavii.Respectând dinamica oricărui grup şi în cadrul piramidei apare pe lângă liderul oficial,lidrul neoficial,iubit de colectiv şi care dă de fapt direcţia. Piramida creiază spirit de competiţie (favorabilă sau sterilă,reacţiile dintre membrii piramidei depinzând de gradul în care fiecare aspiră la putere.Există şi alte persoane în echipa medicală care pot influenţa structura de putere (o soră poate săpa pe un medic pe care nu-l agreează.De asemenea persoane nemedicale (secretare),surori,medici,mai ales de sex feminin pot exercita o influenţă deosebită asupa şefului şi să-l dirijeze,dând astfel peste cap întreaga ierarhie.Există de asemenea persoane cu mare inteligenţă socială care ştiu să speculeze toate liniile de forţă din cadrul piramidei şi să intervină astfel în structura de putere.
Laxenaire arată,pe bună dreptate că de fapt spitalul este o emanaţie a societăţii în care el este şi ca şi societatea şi el este în plină evoluţie (uneori spune autorul,societatea trebuie judecată după spitalele ei).
Evoluţia cunoştinţelor medicale,noile structuri sociale în evoluţie au pus pe primul plan astăzi (deşi evoluiază greoi) problema muncii în echipă.Echipa medicală,subliniază Sivadon,este un ansamblu al tuturor acelora care lucrează în domeniul sănătăţii şi este definită prin relaţii comune cu un "maitre" investit în primul rând cu prestigiu şi apoi cu autoritate administrativă.
Totuşi trebuie subliniat că orice echipă nu se poate organiza perfect şi că existenţa conflictelor nu trebuie să ducă la descurajare,adesea ele având chiar un rol pozitiv.
Relaţiile spitalului cu exteriorul.Spitalul este un serviciu public care trebuie integrat în cadrul colectivităţii de care depinde şi pe care o serveşte. Numai în anmite cazuri speciale este indicat ca spitalul să fie construit în afara localităţilor (leprozerii,spitale TBC etc).Spitalul trebuie de aceia construit în locuri cât mai accesibile dar protejate de factorii poluanţi,cel mai bine într-o margine a localităţii în care există condiţii naturale.Bolnavii din spitale trebuie să poată primi vizite iar în unele unităţi în care spitalizarea este mai lungă, bolnavii pot fi învoiţi.
Presa,radioul şi alte organe de informaţie în masă au în general relaţii ambigui cu spitalul.Astfel ele pot amplifica şi orchestra ideile mulţimii,uneori putând chiar să le sugereze,deoarece presa este în general sensibilă la spectacular.Uneori presa creiază noţiunea de victimizare.Totuşi,în condiţiile societăţi noastre,are în primul rând un rol pozitiv,atât prin posibiltatea publicării de matriale de educaţie sanitară,cât şi prin responsabilitatea cu care tratează de cele mai multe ori probleme legate de munca şi activitatea sectorului sanitar.
67.5KB
|
|
