|
argatu
Membru nou
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 8
|
|
Psihosomatica aparatului locomotor
Aparatul locomotor poate fi şi el expresia unor tulburări psihosomatice.Astfel,arată Haynal, persoanele mici de statură suferă adesea de contracţii dureroase ale musculaturii cefei (îşi înalţă mereu capul în sus),în timp ce persoanele înalte au de obicei o talie curbată şi adesea suferă de dorsalgii.Toz Haynal subliniază că,adesea durerile lombo-sacrate sunt în legărură cu fantasmele sexuale şi tendinţele agresive inhibate. Numeroase algii legate de traumatisme osoase vindecate pot fi explicate prin dorinţa bolnavului de beneficiu secundar.
Legătura dintre factorii psihici şi alte tulburări ale aparatului locomotor au fost observate de numeroşi clinicieni.Durerile lombare,subliniază Grinker sunt adesea principala problemă a medicilor de medicină generală şi ortopedie,marea majoritate a acestor dureri fiind legată de stări nevrotice şi angoasă (doar 4% fiind legate de modificări scheletice propriuzise).
Există modificări osoase importante dar care nu determină manifestări subiective.De fapt substratul durerilor lombare este o contractură musculară,care este datorată la rândul ei stării de anxietate.Aceste persoane sunt într-o permanentă tensiune nervoasă şi nu pot sta fără a se mişca.Durerile,pot dura zile întregi,se pot exacerba după mişcări sau după o perioadă de repaos,dar cel mai frecvent sunt intermitente.Tensiunea musculară este uneori
aşa de evidentă încât se poate şi palpa,dar localizarea făcută de către bolnavi este foarte imprecisă.
Bergouignon şi Demangat pe 78 de bolnavi cu lombalgii observă că aceste persoane au ca particularitate o mobilitate particulară a acestei regiune iar Haynal subliniază că regiunea lombară joacă un rol important:se opune,menţine,se pliază sau cedează.ÃŽn modificările create de aceste stări patologice,tot Haynal consideră importante 2 elemente:
-Frica de ceva incontrolabil din spate,care nu se vedede;
-Frica de a fi incapabil de muncă,de a deveni invalid sau impotent;
Se subliniază şi faptul că medicaţia placebo are efecte foarte bune în 60% din cazuri,dar cu efect tranzitoriu.Tensiunea musculară interscapulară este o cauză comună a durerilor coloanei superioare (mai ales la femeile tinere anxioase,care inconştient fac eforturi de a-şi menţine o poastură demnă .Medicul pentru a se convinge de legătura anxietate-durere,poate face proba cu doze mici de tranchilizante.
Pe de altă parte,arată Ross,mulţi pacienţi cu probleme organice la coloană sau ceafă,pot prezenta stări depresive sau de regresiune,dacă durerea sau spasmul nu sunt combătute la timp.Psihoterapia,dar şi antidepresivele pot avea un efect foarte bun.
Dorsalgiile psihogene sunt destul de frecvente şi se pretează la numeroase confuzii de diagnostic.Durerile se pot localiza la diferite nivele ale coloanei.Este vorba de pacienţi a căror aspect nevrotic este destul de evident.Clasic,subliniază Duret-Cosyns,se disting dorsalgii benigne şi lombalgiile.
-Dorsalgiile benigne reprezintă 86% din toate dorsalgiile controlate de reumatologi (mai frecvent la femeile tinere).S-au incriminat numeroşi factori etiologici:poziţie impusă de profesie,hiperlaxitatea articulară,dar singurul factor semnificativ este cel pasihogenetic.Ar fi vorba de persoane psiholabile,incapabile de adaptare şi agresivă,care au de asemenea posibilitatea unui răspuns muscular la stres şi se dovedesc foarte rezistenţi la terapia clasică.Trăsăturile depresive se exprimă adesea prin exacerbarea durerilor.
-Lombalgiile pot fi organice dar şi cu aspect cenestopat care se caracterizează prin absenţa leziunilor organice,bogăţia expresiei descrierii lor,topografia imprecisă,iradierile variabile şi prostul răspuns la tratament.Examenul psihologic poate arăta personalităţi histrionice (regiunea lombară fiind încărcată de semnificaţii inconştiente,cu rol în mers, actul sexual,prestanţă,îndrăsneală etc).
Crampele musculare psihogene au acelaşi mecanism psihogen ca şi dorsalgiile şi diferă doar prin localizarea lor,sau referinţa lor la o funcţie anumită.
Fracturile
Fracturile reprezintă în epoca noastră o adevărată problemă datorită în primul rând marei lor frecvenţe.ÃŽncă din cadrul primelor studii efectuate de către Dunbar s-a vorbit de predispoziţia unor persoane de a face în mod prevalent fracturi,de a avea "înclinaţii spre accidente".Deşi astfel de persoane nu sunt bolnăvicioase,arată Grinker,ele prezintă în antecedente foarte numeroase fracturi.Este vorba de persoane care trăiesc la "tensiune înaltă" şi au tendinţa de a se repezi impulsiv în activitate (când agresivitatea le este excitată ei se lansează brusc în activitate,lucru care produce de multe ori accidente,datorită imprudenţei).
Pacienţii înclinaţi spre accidente,arată Ross,sunt personalităţi orientaţi spre activitate, ei se menţin sub un control sever şi se pot avânta brusc când nevoile lor de dependenţă au fost frustrate (accidentul în sine putând fi o recuperare a vinei inconştiente).Accidentul nu se produce deci cu totul întâmplător ci,condiţionat şi de propria dispoziţie a celor implicaţi în ele (stângăcie,distractibilitate,tensiune etc),a structurii propriei personalităţi.
Nu este interesată,spune Alexander,o anumită trăsătură a personalităţii (inteligenţa,de exemplu) ci,personalitatea ca întreg.O persoană care a avut accidente este predispusă şi la altele.ÃŽntr-o întreprindere accidentele nu sunt distribuite egal (în Connecticut 3,9% dintre şoferi dădeau 36,4% din accidente).Dunbar caracterizează aceste personalităţi ca pe subiecţi cu caracter deschis,chiar impulsivi,orientaţi spre plăceri şi atisfacţii imediate, reacţionând sub impulsul de moment,fără inclinaţii spre proiecte de viitor,nu ezită între impuls şi realizarea lui.Această formă de impetuozitate este accentuată de orice formă de autoritate sau constrângere,individul predispus la accidente,fiind în esenţa sa un revoltat care nu suportă disciplina,este contra constrângerilor exterioare dar şi contra constrângerilor interioare,contra regulilor dictate de disciplină (Alexander) şi chiar de propria sa raţiune.
Dumbar arată că în accident există un moment intenţional cu o motivaţie inconştientă care aparţine "actelor ratate" ale vieţii cotidiene.Motivul cel mai frecvent este culpabilitatea inconştientă ce trebuie să se ispăşească prin autopuniţie.
Termenul de "nevroză traumatică" este utilizat adesea fără discriminare şi se referă, spune tot Ross,la sechelele specifice de după trauma psihică sau fizică(consecutive) şi presupune în primul rând prezenţa anxietăţii.Trauma psihică se manifestă în momentul când pacientul realizează ameninţarea vieţii şi handicapul social (invaliditatea).Acest lucru poate apare chiar dacă individul a scăpat de accident cu puţine leziuni sau a supraveţuit dezastrului.Pacienţii se pot prezenta în această situaţie cu tulburări de somn,coşmaruri cu retrăirea evenimentelor,fobia de a mai relua activitatea,care a favorizat accidentul. Tratamentul precoce şi reluarea imediată a activităţii sunt esenţiale în asemenea situaţii, deoarece dacă se cronicizează "nevroza de rentă" şi beneficiul secundar apar pe primul plan şi se opun vindecării psihologice a accidentului.
Invaliditatea cronică are şi ea numeroase aspecte psihosomatice.Barker şi Wright (citaţi de Ross) subliniază frecvenţa mare a preconcepţiilor privind pe invalizi,motiv pentru care invalidul trebuie tratat individual.Cel mai important spun autorii este semnificaţia sociopsihologică,progresul în tratarea aspectelor psihosomatice ale invalidului cronic urmând în principal 3 linii:
1.Consensul privind regresiunea şi beneficiul secundar legat de drepturile lor (asigurări, pensie);
2.Utilizarea terapeuticii comportamentale şi în special a reflexelor condiţionate;
3.Antidepresivele sunt utile deoarece participă şi la reducerea durerii şi creiază o motivaţie pentru o activitate crescută;
Atitudinea medicilor are o mare importanţă şi ea trebuie să fie echilibrată în sensul înţelegerii cât şi stopării dorinţei de a obţine câştiguri fără muncă.
Reumatismul cronic
Interesul pentru reumatism a apărut de acolo că s-au observat exacerbări artritice după stresuri psihice.Numeroşi clinicieni au remarcat,de asemenea,interesarea anatomică a sistemului nervos în reumatism.
Patologia reumatismală,arată Duret.Cosyns,este direct legată de problema tonusului muscular şi a motricităţii.ÃŽn sens larg,spune autorul,reumatismul comportă:
-Patologia osteo-articulară cu răsfrângerea asupra muşchilor corespunzători (exemplu PCE);
-Tulburări funcţionale musculare hipertonice comportând dorsalgii,cefalgii de origine musculară,contracţii isterice ca torticolisul spasmotic,crampa scriitorului;
-Consecinţele psihologice a tuturor afecţiunilor musculare sau articulare,organice sau traumatice;
Gruhle şi colab.pe baza datelor din literatură consideră că 3-5% dintre bolnavii cu reumatism acut prezintă o artrită a vaselor corticale şi meningiene mici.Kolb consideră că majoritatea bolnavilor cu reumatism provin din familii unde mama sau alţi membri de familie au suferit de aceiaşi boală.Tot Gruhle enumeră manifestările cerebrale ale procesului reumatic generalizat şi care ar fi următoarele:
-Leziunile vasculare cerebrale reumatice (tromboză,hemoragii,tulburări hemodinamice);
-Encefalita meningo-encefalitică reumatică;
-Epilepsia reumatică;
-Psihozele reumatice;
-Cerebrastenia reumatică (simptom de tip nevrotic);
Ross pe 59 de bolnavi cu reumatism articular descrie frecvenţa stresului psihologic imediat înaintea apariţiei sau agravării crizelor reumatismale.Cobb şi colab.stabilesc relaţii statistice între artrite şi unii factori psihosociali ca:părinţi rigizi,stresul familial, disciplina rigidă.
Moldofski şi Chester (citaţi de Aita) descriu pacienţi cu stare sincronă,în care anxietatea şi ostilitatea preced sau acompaniază durerea şi o stare paradoxală în care există o relaţie inversă între intensitatea şi durerea articulară şi sentimentul pierderii speranţei.Ross enumeră 9 principii de psihoterapie la aceşti bolnavi:
1.Medicul să ştie că pacientul are şi alte diagnostice psihopatologice şi că această criză este legată adesea de o stare de stres.
2.Bolnavii sunt reticenţi, la început nu spun nimic şi abia după săptămâni devin permiabili (catorită unei discipline severe ce şi-au impus-o).
3.Nu-şi exprimă deschis ura,intră în rivalitate pentru atenţie.
4.Consultaţia este o ocazie de a conştientiza pacientul de problemele lui personale.
5.Spitalizarea poate fi folosită pentru a sustrage pacientul stresurilor vieţii.
6.Medicaţia să fie un amestec de antidepresive (mai ales triciclice).
7.Medicaţia poate susţine relaţia dintre medic şi pacient.
8.Pacienţii sunt foarte sensibili la stres,de aceia medicul să nu facă diferite interpretări.
9.Tratamentul psihologic este principal,în timp ce acela somatic se va utiliza numai în caz de exacerbare acută.
Reumatismul s-a mai impus în faţa psihosomaticienilor şi prin evoluţia sa capricioasă şi care nu ţine cont adesea de semnificaţia factorilor organici.Majoritatea tulburărilor psihice în cadrul reumatismului ar apare după 10-20 de ani de la debutul propriuzis al bolii (a febrei reumatice),apărând mai ales în perioada de reactivare.Fredman arată că că în reumatismul acut apar mai ales tulburări psihice sub forma stărilor delirant-onirice sau a stărilor de obnubilare a conştiinţei cu excitaţie hiperkinetică.Pot apare de asemenea fenomene depresive şi anxioase,stări schizofreniforme.ÃŽn formele acute de reumatism cele mai frecvente sunt stările onirice,halucinaţiile terifiante iar după scăderea febrei fenomenele psihiatrice dispar.Vanghenhain(citat de Ross) arată că în stadiul "rece" pot apare stări anxioase şi depresive cu idei fragmentare de autoacuzare şi urmărire,halucinaţii auditive.Uneori apar psihoze diferenţiate clinic cu aspect mai ales schizofreniform (cu negativism,autism,fenomene catatonice).
Psihozele reumatice au după Gruhle un aspect de organicitate:delir,stări demenţiale. Totuşi şi acest autor subliniază că psihozele schizofreniforme sunt mai bine diferenţiate şi apar cu debut insidios ca şi o schizofrenie simplă dar şi cu pregnanţa unor simptome legate de aparatul motor:grimase,distonii musculare,hiperkinezii,disartrie.Alteori tulburările psihotice încep cu cefalee,depresie,insomnie,halucinaţii.După Kolb,majoritatea bolnavilor cu reumatism provin din familii în care mama şi alţi membri de familie au suferit ei însăşi de reumatism.Se remarcă în aceste familii dominarea puternică din partea mamei,ceea ce duce la o mare dependenţă.Bolnavii pot deveni la rândul lor dominatori până la atitudini paranoice.
Poliartrita cronică evolutivă (PCE)
ÃŽn 1947 Alexander constată că această boală coexistă cu o psihopatologie particulară. PCE este tipul de reumatism cel mai frecvent şi cel mai mult studiat de către psihosomaticieni.Sapir şi Canet insistă asupra faptului că studiul psihosomatic al PCE trebuie înglobat în acelaşi cadru cu studiul alergiei,infecţiilor,durerii şi trebuie să includă şi fiziologia desvoltării activităţii motorii şi a sensului său psihoafectiv la care trebuie să se adauge importanţa eredităţii,a factorilor ecologici etc.
Una dintre primele probleme studiate de psihosomaticieni a fost aceea a personalităţii bolnavului cu PCE.După Moos aceşti bolnavi ar fi masochişti,rigizi,conformişti, hiperconştiincioşi,perfecţionişti,timizi,inhibaţi în exprimarea sentimentelor lor.Ei îşi reflectă conflictele şi problemele psihologice în variaţii ale tensiunii musculare.Se pare că fac mari eforturi pentru controlul agresivităţii.Au un deosebit gust pentru activitatea fizică şi sport,suprimarea acestei posibilităţi putând duce la declanşarea bolii.
Alexander subliniază că fetele manifestă atitudine de băiat,sunt exigente în raporturile cu copiii,anxioase în ceea ce le priveşte.Autorul remarcă şi el masochismul cu tendinţă de dominare afectivă,spiritul de sacrificiu pentru familie.Sexual se observă refuzul feminităţii (protestul viril),rivalizează cu bărbaţii,nu se subordonează,iar în căsătorie aleg bărbaţi pasivi,complezenţi,chiar cu defecte fizice.Bolnavii,spune Alexander,încearcă stabilirea unui echilibru între impulsurile agresive şi dorinţa de a le stăpâni,învaţă de a devia agresivitatea prin activitate musculară acceptabilă (muncă,sport,gospodărie,se fac utili celor din jur).Dacă acest lucru este perturbat intervine creşterea tonusdului muscular.Şi Kolb subliniază că poliartriticii sunt indivizi complicaţi emoţional,care exprimă dificil,deschis,simţămintele lor şi care caută gratificarea în acţiunea de a se pune în serviciul altora.Din acest motiv bolnavii sunt persoane active fizic şi intelectual,înclinaţi mai ales pentru munci fizice şi sporturi competitive.Dependenţa lor de alţii este foarte mare (frica de figura maternă.Controlul ostilităţii este acompaniat de o activitte intensă neuro-musculară,poziţie dominatoare,abilitatea de a controla anturajul,supraevauarea funcţiilor fizice (Kolb).
Numeroşi autori au ridicat poblema personalităţii acestor bolnavi,începând cu Charcot,Alexandr şi alţii.Totuşi,aşa cum arată Friedman este foarte greu pe baza unor cercetări aşa de heterogene să se poată descrie un profil de personalitate specific.Moos şi Solomon pe baza unei aprofundate reviste a literaturii,stabilesc următoarele caracteristici privind personalitatea bolnavilor cu PCE:
1.Sunt încordaţi,anxioşi,depresivi;
2.Tind să reacţioneze excesiv;
3.Tind a fi introvertiţi,timizi,inhibaţi în exprimarea sentimentelor de ură, agresivitate, hipersensibili la ura şi critica altora;
4.Tind să se sacrifice,au atitudini masochiste;
5.Tind să fie rigizi,conformişti;
6.Se caracterizează prin dependenţă,intră uşor în panică.Uneori maschează aceasta afişÃƒÆ’¢nd independenţa;
7.Manifstă un gust particular pentru a cheltui efort fizic şi se manifestă prin muncă intensă sau practicarea unor sporturi;
8.Pacienţii dau dovadă de imaturitate,reacţionează la stres printr-o mare tensiune ca şi ulceroşii.Pacientul investeşte foarte mult în motricitatea sa în care descarcă conflictele şi tensiunile sale psihice.
Artriticul tinde,astfel,a exercita activităţi fizice uneori penibile,sporturi de performanţă, competiţii,fetele se manifestă "băieţos" şi cu control afectiv excesiv,complăcându-se într-un altruism nevrotic (Grinker).Adesea,subliniază Grinker,femeile au atitudine de concurenţă şi agresivitate faţă de bărbaţi,adesea crizele artritice provin mai ales după conflicte tot cu bărbaţii,ceea ce le creşte şi mai mult ostilitatea.
Cleveland şi Fisher arată că bolnavii sunt personalităţi care manifestă adesea o încredere în sine nespecifică,iar particularitatea reacţiei la stres la aceşti bolnavi,constă într-o mare tensiune musculară.
Pentru mulţi autori,arată Friedman,inhibiţia expresiei agresivităţii este un element foarte important,în structura personalităţii,trăsăturile de caracter descrise de diferiţi autori nefiind decât expresia efortului conştient de a ţine în frâu şi a controla riguros sensimentele de agresivitate.Se pare,că la aceşti pacienţi,tensiunea musculară reprezintă o cale proprie pentru descărcarea agresivităţii,aceasta fiind în viziunea lui Sapir şi Canet un mecanism fiziologic de apărare,această agresivitate continuă,fiind de fapt un teren favorabil penru fenomenele poliartritice.Controlul ostilităţii,arată Kolb,este acompaniat de o activitate neuro-musculară,poziţie dominatoare,abilitate de a controla anturajul,supraevaluarea funcţiilor fizice.
O altă problemă pusă de Friedman este şi aceia a relaţiilor dintre durere şi dispoziţie.King şi Cobb (citaţi de Friedman) subliniază că stările de agresivitate ale acestor bolnavi agravează durerile articulare.De altfel,Friedman subliniază că cu cât este mai gravă şi incapacitatea funcţională mai mare şi tulburările psihice sunt mai imotante.Ar exista 2 tipuri de legătură între durere şi dispoziţie (Moldovsky şi Clater):
1.Una "sincronă" caracterizată printr-o corelaţie directă între durerile articulare şi dispoziţie;
2.Una "paradoxală" caracterizată printr-o relaţie cronologică inversă între durere şi dispoziţie (ameliorarea uneia agravează pe cealaltă;
Rolul familiei a fost subliniat în numeroase studii.ÃŽn afara dominaţiei materne se pare că soţul bolnavelor este adesea privit ca o personalitate supusă şi pasivă.Femeile bolnave sunt nesatisfăcute permanent,au dorinţa de a ajuta,dar subliniază Haynal,acest ajutor este de fapt o luare în posesie,o manipulare,o manieră de aprotesta contra dependenţei la care sunt constrânse.Părinţii bolnavilor au fost descrişi ca personalităţi rigide,exigente,este vorba de fapt de o inafectivitate în faţa căreia răspunsul este o ostilitate reprimată.Femeile poliartritice,arată Moos şi Solomon nu au avut în mama lor un model adecvat de identificare,ceea ce a dus la respingerea rolului feminin.Alteori la poliartritici este vorba de lipsa mamei din cadrul familiei.Problema principală este că poliartriticul a avut în cadrul familiei puţină dragoste şi securitate..
ÃŽn ceea ce priveşte mariajul,Friedman arată că el este descris de către bolnavi fie ca foarte bun,fie ca foarte rău,dar divorţurile sunt mai frecvente la poliartritici decât în populaţia generală.Adesea femeile îşi aleg un soţ complezent.
Importanţa factorilor emoţionalie s-a discutat foarte mult şi s-a evidenţiat rolul foarte mare al stresului.ÃŽn declanşarea bolii sau a unor acutizări s-au incriminat dificultăţi familiale,mai ales pierderi.Alexander,de exemplu,subliniază că pacienţii cu PCE au avut o adolescenţă foarte grea şi adesea prezintă o reacţie de protest contra rolului care le-a fost rezervat în familie.S-a vorbit de importanţa stresului de separaţie,importanţa stresurilor fiind cu atât mai mare cu cât s-au petrecut în adolescenţă (ar fi vorba de 54% din cazuri).Unele accese de artrită pot apare cu prilejul unor aniversări de decese sau alte separări.Dar factorii stresanţi sunt importanţi dacă există şi predispoziţie,accentuându-se mai ales asupra dificultăţior materiale.Nu numai stresurile acute au importanţă dar şi cele cronice şi aceasta se vede prin marea frecvenţă a bolii la femei (raportul e 4/3),femeile având în societatea noastră mai puţine posibilităţi de descărcare (Friedman).
Rolul psihologic al bolii este important,în cadrul bolii apărând limitarea mişcărilor, diferite handicapuri sociale şi care pot duce la diferite reacţii psihice.Importanţa reacţiei psihice depinde foarte mult de tipul de personalitate,de rolul beneficiului secundar,de handicapul vieţii de relaţie.Friedman arată că PCE provoacă ea însăşi o stare de anxietate datorită stării de durere,a deformaţiilor şi a consecinţelor lor sociale.Koupernic şi Seze arată că la bolnavii cu PCE apar o serie de tematici anxioase:
-Frica de moarte;
-Frica de durere;
-Frica de deformări inestetice;
-Frica de paralizie,mai ales când intervine scăderea motilităţii şi când se desvoltă fenomenul de pierdere a autonomiei;
Totuşi,adesea,starea de dependenţă în care se complac bolnavii este în disproporţie cu cointeresarea organică (Ludwig).
Alte tulburări psihice
ÃŽn afara modificărilor psihologice din PCE pot apare şi o serie de manifestări psihopatologice mai serioase.
Friedman enumeră în PCE următoarele tulburări psihice:
1.Tulburări psihice şi neurologice grave de tipul stărilor confuzionale şi care apar în forme foarte grave de PCE;
2.ÃŽn formele obişnuite de PCE trulburările psihice sunt mult mai mici ca intensitate, uneori tulburările pot ţine şi de un tratament corticoterapic intens.Lindrman (citat de Ludwig) notează chia o proporţionalitate inversă între fenomenele artritice şi tulburările psihice.
3.S.a notat de asemenea,în cadrul evoluţiei unei PCE apariţia alcoolismului,a toxicomaniei iar uneori alte afecţiuni psihosomatice ca ulcerul,astmul sau obezitatea.
Kolb subliniază că indivizii cu psihoze suferă rar de PCE.Consultul psihiatric este necesar adesea în cadrul PCE,deoarece mulţi bolnavi,chiar dacă nu prezintă tulburări psihice dramatice uneori refuză tratamentul sau ajutorul medical,nu respectă regimul autoritar impus de medic.Uneori în perioada convalescenţei pot apare stări confuzionale. Tot Friedman arată că în PCE starea de angoasă este cu atât mai intensă cu cât boala este mai dureroasă şi mai invalidantă.
Importanţa mecanismului psihosomatic în PCE.Aşa cum am văzut factorii psihosomatici au o mare importanţă în PCE.Totuşi nu se poate preciza până la ce nivel boala poate fi explicată numai prin mecanismle psihosomatice.
Bazându-se pe studiile lui Johnson şi Sapiro,Alexander alcătuieşte următoarea schemă dinamică care se poate aplica PCE:boala se datoreşte intervenţiei unor factori stresanţi, unor restricţii,a unor excese educative din prima copilărie care a determinat starea de anxietate şi refularea concomitentă a tendinţelor de revoltă contra părinţilor.Agresivitatea care rezultă sepoate exprima apoi prin participarea la competiţii sportive iar apoi în viaţa adultă,spune Friedman prin combinaţia dorinţei de a servi altora şi de a controla anturajul (tiranie binevoitoare),rejetul rolului de femeie,ruptura schemei nevrotice (care constă în a servi şi în acelaşi timp de a domina,inhibarea descărcării normale a ostilităţii. Agresivitatea continuă ar duce la creşterea tonusului muscular şi apoi la artrită. Agresivitatea în această viziune se descarcă în hiperactivitate musculară,competitivitate în faţa oamenilor,masochism,permiţând negarea dorinţei de dependenţă şi reprimarea culpabilităţii prin servicii făcute altora.Totuşi majorităţii lucrărilor de psihosomaică privind PCE,le lipseşte rigoarea ştiinţifică,în timp ce reumatologii greşesc de asemenea atunci când nu iau deloc în consideraţie rolul factorilor psihosomatici (Friedman).
Friedman atrage atenţia asupra principalelor puncte slabe ale studiilor de psihosomatică din PCE:
1.Insuficienţa metodologiei şi disparitatea investigaţiilor;
2.Toate studiile sunt retrospective,ceea ce implică multă subiectivitate;
3.Nu se poate face o legătură clară între tulburările emotive şi boala ca atare şi nici nu se poate preciza dacă este vorba de cauză sau efect;
4.Trăsăturile de personalitate descrise sunt comune şi altor boli;
5.Este dificil a stabili că plângerile subiectului pe plan psihologic sunt efectiv simptome reale;
Totuşi Friedman arată că ipoteza psihosomatică nu trebuie total exclusă din cadrul PCE căci există cel puţin câteva forme de PCE care pot fi considerate psihosomatice iar uneori factorii psihologici sunt prea incriminaţi în etiologia sau declanşarea puseelor de artrită.
După Moos şi Solomon factorii de persoanlitate,stresurile acţionează pe fondul decompensării psihologice,alcătuind un complex care poate declanşa boala.Emoţiile şi stresul,arată Friedman,modifică mecanismul imunologic prin intermediul sistemului nervos central,stresul fiind imunopresor.Hipotalamusul arată autorul poate interveni în reglarea răspunsului imunitar prin intermediul hormonului de creştere.Tot hipotalamusul reglează funcţiile timusului,elemen important în procesele imunologice (Complexul anticorp-antigen),anticorpii putând determina modificări tisulare degenerative.
Pe de altă parte agresivitatea inhibată poate antrena o creştere a presiunii pe suprafeţele articulare,context în care pot apare microtraumatisme.Urmează apoi imflamaţia,durerea,imobilizarea,ceea ce antrenează anxietatea,ca într-un adevărat cerc vicios,crescând starea de tensiune musculară.
Sistemul nervos vegetativ,arată Ludwig,poate şi el determina sub influenţa factorilor psihologici modificări circulatorii care să conducă la leziuni.
4KB
|
|
